Planul Național de Redresare și Reziliență pentru România prevede ca în a doua jumătate a anului 2024 un nou concept educațional, cel de „pedagogie digitală”, să devină operațional în educația preuniversitară. Adaptați mai mult sau mai puțin la mediul digital și online, profesorii de umanioare acceptă mai greu această schimbare de viziune în lipsa unei argumentări. De ce pedagogie digitală? sau De ce atât de intens digitală? Răspunsuri grăbite ni se dau în mass-media și prin decizii ministeriale. Rămâne să te documentezi singur, dacă vrei să înțelegi ceva mai mult și mai clar, în vederea unei corecte adaptări profesionale.
Eficientizarea comunicării didactice prin convingere și persuasiune
Dacă ne gândim la comunicarea didactică definită ca „o comunicare instrumentală, direct implicată în susţinerea unui proces sistematic de învăţare” (L. Iacob, 1998, p. 190), putem dezvolta ideea conform căreia, prin intermediul mijloacelor (instrumentelor) pe care profesorul le are la dispoziţie, acesta trebuie să îl determine pe elev să se angajeze într-un proces în care să primească suficient de multe posibilităţi, stimulente, ocazii, provocări la care să răspundă. Procesul prin care elevul ajunge să ofere aceste răspunsuri (menite să producă schimbările calitative în structura cunoaşterii şi personalităţii sale), este cel care susţine şi vitalizează procesul învăţării. Răspunsurile oferite de elev pot veni pe mai multe căi: sugerate de profesor, indicate sau canalizate de argumentele şi cunoştinţele date de acesta, dar şi prin căutările elevului, prin propria percepţie legată de un anumit subiect. Se pune întrebarea: „este mai bine ca profesorul să conducă elevul către răspuns sau să îl lase să caute singur răspunsul potrivit, chiar dacă este posibil să găsească o cale eronată, departe de adevărul ştiinţific?”
Climat favorabil pentru educație
Școala şi familia constituie cei doi poli de rezistenţă ai educaţiei, care contribuie prin mijloace specifice la formarea personalităţii copiilor, iar procesul de colaborare cu părinţii asigură atingerea scopului educaţional. Schimbările profunde care s-au produs în toate domeniile vieţii sociale au generat schimbări şi în cadrul familiei, schimbări care au dus, de multe ori, la deteriorarea relaţiilor dintre membrii familiilor şi au determinat apariţia şi exacerbarea unor fenomene negative, cum ar fi violenţa în şcolii, delicvenţa juvenilă, abandonul şcolar şi altele.
Stresul în profesia didactică
Stresul profesorilor este adesea definit ca „experiența unor stări neplăcute și negative, cum ar fi furia, tensiunea, dezamăgirea sau depresia, care apar ca urmare a responsabilităților didactice” (Kyriacou, 2001, p. 104). Această definire a stresului profesorilor a condus cercetările spre explorarea situațiilor de muncă ce pot fi considerate stresante de către profesori, denumite adesea în literatura de specialitate ca factori de stres sau solicitări ale locului de muncă (Betoret, 2006; Hakanen, Bakker și Schaufeli, 2006).
Școlile de astăzi, indiferent de nivelul de educație, necesită oameni cu abilități administrative excepționale sau abilități de lider?
Ca profesor cu experiență îndelungată, atât în predare, cât și în conducerea școlilor, și prin analiza literaturii de specialitate, voi încerca să evidențiez abilitățile critice necesare persoanelor care lucrează în școlile de astăzi.
Voi încerca să demonstrez prin exemple că abilitățile de lider și cele manageriale nu se exclud reciproc, ci se completează. Însă, mai întâi trebuie să înțelegem ce înseamnă fiecare dintre aceste două abilități importante. În ceea ce privește definiția termenului „leadership”, nu există o definiție clară. De fapt, dacă cineva citește lucrările cercetătorilor din ultimii ani, va găsi peste 60 de definiții și toți sunt de acord că nu poate exista o definiție comună.
Conflictul organizațional – sursă de progres sau cauză a dezordinii?
Descris, în general, ca un ansamblu de stări afective, cum ar fi neliniștea, ostilitatea, rezistența, agresiunea deschisă, conflictul prezintă toate tipurile de opoziție și interacțiune antagonistă, inclusiv competiția. Acesta poate fi cauzat de existența unor obiective diferite, stări emoționale, comportamentul, sistemul de valori, relațiile interpersonale, modul diferit de percepere a unor fapte sau situații etc. Conflictul organizațional, în mod particular, este acea stare a organizației în care procesul decizional este îngreunat sau blocat, având ca efect reducerea performanțelor sau distrugerea organizațiilor.
„Ce se întâmplă, doctore?” – Preadolescența, adolescența și rolul profesorilor
„Ce se întâmplă, doctore?” Este o întrebare pe care cei mai mulți dintre noi o asociem cu glumele pline de haz ale lui Bugs Bunny, dar în spatele umorului se ascunde o curiozitate profundă și, uneori, o neliniște greu de ignorat. Pentru preadolescenți și adolescenți, această replică devine mai mult decât o simplă glumă. E o interogație reală, ce exprimă confuzia și frământările unei perioade marcate de transformări. La fel cum Bugs Bunny se trezește adesea prins în situații absurde și haotice, și tinerii se confruntă cu schimbări pe care nu le înțeleg complet. Trupul lor se transformă, emoțiile devin mai intense, iar lumea din jur pare să se schimbe dintr-o dată. Parcă nu o mai văd cu aceiași ochi. Este o etapă în care întrebările par să fie mai multe decât răspunsurile, iar nevoia de a găsi un „doctor” – o figură de sprijin care să ofere claritate și îndrumare – devine fundamentală.
Profesorul reflexiv – profesorul viitorului
Meseria de profesor este recunoscută drept una dintre cele mai importante și nobile, având un impact direct asupra dezvoltării și evoluției umane. Rolul educatorului nu este doar să ofere cunoștințe, ci să învețe elevii cum să gândească critic și creativ. După cum sublinia Pușkin, scopul unui profesor este să „descătușeze gândurile, să trezească curiozitatea și să aprindă mințile” elevilor. Succesul în educație se bazează pe abilitatea de a fi un profesor reflexiv, care adaptă și îmbunătățește constant metodele de predare.
Copilul și educația moral-creștină
Fizionomia morală a omului a constituit dintotdeauna un element relevant în aprecierea valorică a atitudinii sale sociale. Ea a devenit o preocupare constantă a oricărei comunităţi pentru a-şi asigura dăinuirea şi stabilitatea, precum şi convieţuirea paşnică şi prosperă a membrilor săi, prin cultivarea calităţilor lor morale. Educaţia moral-creştină nu va rămâne o problemă privată a fiecărui individ; ea cere o rezolvare a comunităţii şi instituţiilor care o deservesc. Şcolii îi revin sarcini pe direcţia dezvoltării şi formării intelectuale, morale, estetice, patriotice şi religioase. Experienţa religioasă îl face pe copil să înţeleagă şi să acţioneze mai bine, îl luminează interior. Religia este, înainte de toate, un sistem de norme morale; ea răspunde unei exigenţe supreme şi fundamentale: ascultarea şi supunerea faţa de transcendenţă.
Necesitatea psihologiei educației în demersul instructiv-educativ
Deși există sintagma „profesor ideal” în limba română, identitatea care poartă această etichetă este departe de a fi adevărată și identificabilă în realitatea zilelor noastre, din păcate, căci perfecțiunea nu înseamnă altceva decât subiectivitate, deci un astfel de profesor nu are o imagine anume. Există, totuși, în orice școală românească, „ghizi ai educației”, care, în afara cunoștințelor din domeniul de activitate, conștientizează măiestria de a fi profesor prin faptul că reușesc să creeze oportunități de învățare prin care elevii să poată fi înțeleși, ascultați, validați și susținuți în mod deliberat. Această reușită „se câștigă” în timp, întrucât formarea inițială oferită profesorilor pe timpul studiilor nu garantează decât un aport teoretic al acestei dimensiuni psihopedagogice a educației. Mai simplu spus, niciunui individ care se pregătește pentru cariera didactică nu i se dă spre memorizare o rețetă specială, universală pe care să o aplice în viitoarea sa activitate cu elevii.